Catre cel care nu va fi niciodata erou

Recunosc privirea aia blanda, de rautate consumata, e ca respiratia adanca dupa o lupta grea si inutila, un fel de oftat prelung al existentei tale. E sindrom al resemnarii. Te-am pierdut, asa-i? Undeva intre "oftat" si "resemnare" ai hotarat ca nu ai nevoie de un alt proces de constiinta...iata de ce scriu pentru cei care inca mai indraznesc sa citeasca, ceea ce iti doresc si tie.

Ma lupt cu tine ca si cu o ultima reduta, ca-n vorba aia cu mortii si cu prostii. Banuiesc ca nu o stii..poate afli intre timp. Diferenta dintre mine si tine e ca si cu forta armata a unei tari. Eu lupt pentru ceea ce cred ca e mai bine pentru tara mea...si asta ma face erou. Tu lupti pentru ceea ce iti satura stomacul si asta nu te face decat flamand. Problema e ca in tara mea nimeni nu are nevoie de eroi...ci de flamanzi care mor prosti nestiind ca sunt deja morti.

Undeva, in singuratatea constiintei mele ma intreb cu ce folos sa fii viu intre atatia morti care cu un deget intins in disperarea unui glont, iti arata ca epoletii tai sunt strambi. Trebuia ca somnul tau sa fie mai lin decat al meu...asternut intre ceea ce ai fi putut sa fii si ceea ce ai ajuns. Iubirea ta se rezuma la ceea ce iti doresti sa ajunga copilul tau, ucis din scutec de neputinta propriei gene.

Iti doresc sa ai impresia ca imi esti superior pana la sfarsitul vietii tale. E singura ta sansa sa te vezi mai bun. Imi doresc ca acei copii ai tai sa se intoarca impotriva ta, sa fie la pamant si sa urle de teama, doar asta ii va face eroi. Cat despre mine...tot ce imi doresc e sa rezisti neputintei de a fi viu. E cea mai pretioasa resursa a mea si singura certitudine ca ceea ce fac...e bine.

Si daca ai rezistat pana acum iti anulez cautarile si iti spun : ` Cand esti mort nu stii ca esti mort. E greu doar pentru ceilalti. La fel e si cand esti prost.`

Eu raman erou...pe cand tu. Ramai.

Femeia care se imbraca cu povesti

Hai ca nu e o postare de fetita, poate e mai mult pentru barbati ce scriu acum, dar fetele sunt binevenite sa imi dea dreptate.

De cate ori deschid sifonierul se revarsa amintiri la picioarele mele. De cele mai multe ori cand aleg cu ce se ma imbrac, primeaza amintirile pe care le am cu anumite haine si incerc sa le respect sensul in viata mea, potrivind amintirea in functie de cat de previzibila e ziua care incepe.

Astfel, ma intalnesc in fiecare dimineata cu rochii ravasitoare in care m-am simtit zeita pe pamant si care stiu ca in urma lor au lasat dare de vorbe soptite si ochi risipitori. Mai exista in sifonierul meu rochii care mi-au marcat cariera, care au urcat pe scene stralucitoare si pe care cu grija le tin si azi, crezand cu toata fiinta mea ca o sa le mai vina timpul.

Am o rochie pe care mama a crosetat-o in drum spre Chisinau, timp de vreo 8 ore fara oprire, si care azi, la 14 ani de la facerea ei, se muleaza perfect pe corpul de copil usor transformat. Am castigat atunci in acea rochie un concurs important...dar rochia isi scrie mai departe povestea.

Mai exista rochii care impun respect, rochii in care negociez contracte, rochii de prima intalnire, rochii de despartire, rochii de nunta si rochii de inmormantare ( astea au un sertar separat).

Dar dupa cum v-ati dat seama nu despre forma lor concreta e vorba ci despre schimbarile majore pe care le-au adus in viata mea. Sunt absolut sigura ca o femeie poate schimba hotarator drumul ei in viata purtand cu atitudine rochia potrivita.

Astfel, momentul inevitabil in care imi deschid dulapul e o cutie a Pandorei in care am inchis umeri goi, saruturi furate, imbratisari, oameni pe care i-am iubit, nopti tarzi, alunecari pasionale, toate pastrate de rochii care in momentul in care au cazut de pe mine au facut-o doar pentru ca si-au incheiat misiunea.

Le respect atat de mult povestea scrisa incat le aleg cu bagare de seama, nu dorindu-mi sa rescriu o amintire ci sa le mai acord o pagina goala e vietii mele in care sa isi scrie cu pasiune dorinta.

Uneori am impresia ca dantelurile, voalurile, croiul impecabil sau decolteul adanc al unei rochii are fiinta proprie si spune in locul meu, tot ce n-am eu curaj sa spun.

Ma duc sa ma imbrac acum...incepe o noua poveste si nu stiu ce sa aleg, amintirea unui drum spre Viena, rochia care vorbeste prea mult sau rochia care tace cuminte si misterios.

De ce rochii? Pentru ca sunt unul dintre atuurile femeilor de pretutindeni, pentru ca sunt lungi, scurte, medii, in clos, stramte, bufante, largi, innebunitoare, magulitoare si mai presus de toate...se dau jos cu un singur gest.

Foame

N-am cunoscut nicicand un sentiment mai umilitor, mai terifiant ca foamea. 

S-a intamplat insa, in urma cu cativa ani sa fiu privata de alimente, timp de o saptamana din pricina unei conditii medicale. Biscuiti, lapte, branza, dupa doar doua zile de apa si ceai, mi se pareau minuni pe pamant.

Golul din stomac, capul confuz, corpul speriat dar mai presus de toate, tradatorul absolut, sufletul...care cerea o gura de orice. Visam mancare, mirosurile din spital aduceau fripturi aburinde si cartofi rasfatati in unt, as fi putut sa ucid atunci pentru o portie de mancare, dar calaul meu aducea doar ceai, rece.

M-am rugat atunci la sfinti ai foamei care au rezistat, mi-am inchipuit ca lupt pentru un tel concret si ca aceasta greva a foamei era din dorinta de dreptate. In zadar, dupa 5 zile am mancat bucata de branza acra de parca era ambrozie, cu ambele maini am prins si i-am dat sufletului ce cerea. 

Azi, pofta mea de biscuiti de atunci imi lasa aceeasi senzatie de neputinta cand imi lipseste un om. Azi, gustul nedreptatii imi raceste gura ca ceaiul anost pe care il primeam drept masa. Tot azi, cand gresesc, stomacul meu refuza mancare ca un fel de aducere aminte sub forma de pedeapsa.

Insa pot sa mananc cu aceeasi indiferenta. Pot sa condamn la fel de usor un om care a furat de foamea copiilor lui. Sunt aceeasi bruta, care traieste linistit cu gandul ca o burta ghiftuita e o solutie mereu bine primita.

Ba mai mult, vanitatea mea se declara si ea multumita la gandul ca am trecut amandoua prin foame si atunci imi zic in gand...sa fie primit!

As vrea sa fiu mai mult de atat. As vrea sa pot sa imi inving somnul, foamea si nevoia de afectiune, as vrea sa iau lipsurile ca pe o intamplare fireasca si sa cred ca in mine e esenta tare de om care a inteles.

Ma conectez la perfuzia unei lumi care bea, mananca, face sex, copii, si uneori...rar, se mai minuneaza. O lume care imi bate sanatos pe umar si imi spune intre un ragait si un scobit : noi sa fim sanatosi!

Si atunci merg mai departe, cu nimic mai vrednica, crezand ca am inteles cum foamea a ramas in mine iar eu sunt la fel de nesatula.

Un biscuite careva?

Crystal clear

Toti suntem fragili. Oricat de puternici ne-am crede. Ne tradeaza privirile, izbucnirile, tigarile, paharele, pastilele. Toti suntem nemultumiti, chiar si atunci cand suntem fericiti. Suntem singuri, siguri si de cele mai multe ori nesiguri. In esenta... nu avem nevoie de nimic altceva decat de un alt om, ne mintim insa ca ne lipsesc banii, masinile, casele, calatoriile. Si totusi...de ce ai face toate astea singur?

Ne e frica, de noi, de ceilalti, de cei ca noi. Ne credem perfecti, fara greseala, fara rau...si reprosam celuilalt exact ce ne nemultumeste la noi.

Cand te-ai oprit ultima oara? Cand ai crezut ultima data ca asta e bruma de fericire pe care o visai? Cand ti-a placut tristetea? Cand ai fost sincer cu tine ultima oara? Stii cu adevarat ce vrei? De ce stai cu omul de langa tine? Are tot ce tie iti lipseste, nu-i asa? De fapt, e exact oglinda ta...cea pe care poti sa o critici prin lentila relatiei, pentru ca omul iti apartine. Ii pui in carca exact ce porti tu si te simti mai liber, mai bun, te asezi frumos la catedra si astepti sa iti iasa in cale greseala ca sa o poti taxa.

Bai, nu ne apartinem. Traim cu frica dintre noi, ne e frica sa fim singuri, sa fim tristi, sa nu avem bani, sa plangem, sa vorbim, sa tacem, sa fim. Asta ne face slabi, neputinciosi, nedemni.

Esti singur. Si asta nu e un lucru nou, ai putea sa incepi insa te ierti si mai apoi sa iti ceri iertare, sa ii privesti pe ceilalti prin lentila obiectiva a unei vieti in care toti luptam, iubim, obosim. Si nimic nu e gresit. Adu-ti aminte cand ti-ai permis ultima data sa fii om, si incearca. Si priveste-ma ca pe un alt om, sunt la fel de fragila si mi-e tare frica, de tine, de mine cu tine, de mine. Eu te iert, tu ma ierti?

Cum ar fi sa taci?

Viata ar fi cu siguranta mai simpla daca nu ne-am judeca in functie de cuvinte. Frustrarea aia chinuitoare cand nu poti sa comunici, cand nu folosesti cuvintele pe care le simti, cand lucrurile nu se leaga si gura iti este dusman, nimic mai chinuitor.

Incerc de fiecare data sa imi programez gandirea in functie de binele din oameni, de frumos, sa-i accept asa cum sunt, dar ma impiedic de cuvintele lor strambe si la randul meu, ma stric din cuvinte.

Cum ar fi sa ne ascultam cu adevarat si sa intelegem? Fara sa vorbim. Sa vedem cuvintele ca pe un bun de schimb, o concretizare marunta a unui intreg univers. Un noapte buna, te urasc, te iubesc, mi-e dor de tine...simplu si la obiect si rar...in rest, sa fim atenti la ce simtim.

Poate ca uneori e intr-adevar mai bine sa taci. Ne-am obosit gurile pe degeaba vieti intregi in care am spus mai nimic..si uneori intalnesti oameni langa care trebuie sa taci ca sa poti sa le asculti tacerea. Dar ne sperie asta...avem probleme de comunicare verbala, cand de fapt lucrurile care conteaza cu adevarat n-au nevoie de sunete, scoase de o gura care a spus de prea multe ori te iubesc, adio si buna dimineata, crezand prost ca spune adevarul.

As vrea sa fiu mai atenta la ceea ce simt fata de un om ca sa inteleg cu adevarat de ce am nevoie de el, as vrea sa pot sa fiu mai atenta la reactiile sale in loc sa stau sa ma intreb daca e adevar sau minciuna ce spune.

Ascultam cantece care ne spun exact cum sta treaba cu ce simtim si ne mai si minunam cum se potriveste versul ala, le postam pe facebook ca sa ne facem intelesi de cutarica care tace...ca nu mai stie ce sa spuna, pentru ca nici el habar nu are de fapt de ce taci.

Am spus dintotdeauna, o situatie se poate rezolva daca te duci si spui brutal si exact, ce simti...dar nu m-am gandit niciodata ce faci dupa aceea. Ei bine...poate ca cel mai bine ar fi sa taci, sa asculti respiratia omului drag cand doarme, suspinele cand te iubeste dar mai mult...sa asculti tacerea atunci cand e prea fericit sau prea trist ca sa isi mai poata gasi cuvintele potrivite.

In rest...taci, fii mai atent la ceea ce simti si invata sa il descoperi pe cel de langa tine, atunci cand nu conteaza cuvintele. Si lasa prostia cu „noi nu comunicam„...ca 90 % din viata ta nu ai spus nimic important.

Un car de fericire sau pietrele de cer

Gafai. Muschi incordati si saliva uscata. Ti-e deja in reflex sa tragi la un jug pe care il crezi al tau. Tragi dupa tine, parinti, copii, straini, greseli ...si bucuriile ti le tragi dupa tine. Si la un moment dat, unii coboara, altii urla ca nu i-ai dus unde trebuia, altii isi infing coltul degetului intre genele tale si iti soptesc firesc sa-ti vezi de treaba ta...

Sunt oameni care trag, sunt oameni care se lasa purtati, sunt oameni care observa de pe marginea drumului iar concluzia e mai mereu nesatisfacatoare.Aia pe care i-ai purtat, se dau jos,isi vad de un alt drum...din mers iti vine sa iei o piatra si sa o arunci in cer...poarta-ti crucea ti se striga inapoi...da bai, asta nu-i crucea mea!

Despre omul meu frumos

               Sunt in euforia in care m-a acaparat Puric. Si cum euforia asta e un voal de cuvinte frumoase, de amintiri nepretuite, de fragilitate si drag...mi-e si teama sa nu clac stramb scriind asta. Dar simt nevoia sa astern pentru ca invalamaseala asta de idei ma sufoca! Asa cum stim unii dintre noi, Puric vorbeste frumos si demn, despre un popor cu o istorie nemaintalnita, despre martiri, despre oameni fantana, despre noi...fiecare dintre noi.

                Si poporul meu drag, m-a lovit azi in plina strada. Iti ia o zi si cateva lucruri firesti de facut ca sa iti dai seama ca ne-am pierdut. Iti ia o singura privire mai adanca in esenta lucrurilor sa intelegi ca lumea nu mai e de mult asa cum o credeai tu. Poporul nu isi stie istoria, nu mai cunoaste oameni frumosi, poporul nu mai citeste, nu mai canta, nu mai aplauda...poporul tace.

               Poporul e facut din oameni cu burti care merg in institutii cu slapi in picioare. Poporul are si functionare dragute care vorbesc frumos cu batranei rupti din alte vremuri si care folosesc termenul de „pecuniar„, acelasi popor are insa si security la fiecare intrare, care nu te lasa neiscodita, femeie fiind, din cap pana in picioare...nici nu vreau sa stiu ce se intampla cand ma intorc cu spatele!

              Femeile poporului nu mai au supletea si eleganta de altadata. Se arata nonsalant pe strazi shaworme si covrigi incriptate in forme care si-au pierdut de foarte mult timp, decenta. Dar avem aur...si nu acela de la Rosia Montana. Eu stiu ca femeia trebuie sa fie zeita pe pamant, sa fie demna si hotarata, sa taca si atunci cand in sfarsit vine momentul sa vorbeasca, sa o asculte si aerul. Femeia trebuie sa-i fie aliat barbatului, sa-l indrume, sa-l admire, sa-l adore...nu sa traiasca atat de comod langa un sot, medaliata social prin faptul ca si-a gasit barbat!

               Vad oameni frumosi...rar. Printre talpile murdare, slapii ce noi si tocurile care nu au fost invatate sa asculte...mai vad oameni liberi care se iubesc frumos pe strazi...si asta ma face sa sper.

                Stiu, nu spun nimic nou...doar pentru faptul ca pana acum nu mi-am imaginat ca e atat de grav. Am sperat mereu ca macar unii dintre noi se vor face auziti. Stau acum sa ma intreb daca intr-adevar referendumul e problema noastra? Sau...asa cum spune Puric, faptul ca nu ne cunoastem istoria.
                E plin de dobitoace pe strazi.Oameni desfigurati, manjiti si plini de urmasi. De parca un copil iti rezolva toate pacatele. Creste cu aceeasi nesansa de nu cunoaste ce insemnatate are strada pe care calca, respectul pentru celalalt si in definitiv...imensul de deasupra crestetului sau naiv.

                Caut si eu oameni fantana pentru ca mai apoi sa-mi gasesc izvorul. Caut femei frumoase si demne, elegante si decente, femei care sa imi marcheze ziua prin simpla trecere nestiutoare. Caut barbati cu povesti nemaintalnite, barbati care sa spuna ca au iubit frumos cu parerea de rau in fiinta ca s-a terminat, barbati galanti care iti deschid usa si nu te analizeaza decat subtil. Barbati care nu asteapta totul de la o femeie prea obosita de atata viata. Caut copii curajosi si neobositi, infometati de cunoastere, guralivi si inconstienti. Caut onoare care nu izvoraste din orgoliu si invidie recunoscuta neputincios in fata frumosului. Caut ce stiu ca a fost odata, aici la noi.

             Pentru inscrieri va recomand sa apelati la servicul de public pentru clientii nelinistiti, care cauta dar nu gasesc.Un fel de lost and found de suflete. Va va raspunde o functionara obosita de atata cautat. La semnal apasati tasta 1. Apoi inchideti.