Despre omul meu frumos

               Sunt in euforia in care m-a acaparat Puric. Si cum euforia asta e un voal de cuvinte frumoase, de amintiri nepretuite, de fragilitate si drag...mi-e si teama sa nu clac stramb scriind asta. Dar simt nevoia sa astern pentru ca invalamaseala asta de idei ma sufoca! Asa cum stim unii dintre noi, Puric vorbeste frumos si demn, despre un popor cu o istorie nemaintalnita, despre martiri, despre oameni fantana, despre noi...fiecare dintre noi.

                Si poporul meu drag, m-a lovit azi in plina strada. Iti ia o zi si cateva lucruri firesti de facut ca sa iti dai seama ca ne-am pierdut. Iti ia o singura privire mai adanca in esenta lucrurilor sa intelegi ca lumea nu mai e de mult asa cum o credeai tu. Poporul nu isi stie istoria, nu mai cunoaste oameni frumosi, poporul nu mai citeste, nu mai canta, nu mai aplauda...poporul tace.

               Poporul e facut din oameni cu burti care merg in institutii cu slapi in picioare. Poporul are si functionare dragute care vorbesc frumos cu batranei rupti din alte vremuri si care folosesc termenul de „pecuniar„, acelasi popor are insa si security la fiecare intrare, care nu te lasa neiscodita, femeie fiind, din cap pana in picioare...nici nu vreau sa stiu ce se intampla cand ma intorc cu spatele!

              Femeile poporului nu mai au supletea si eleganta de altadata. Se arata nonsalant pe strazi shaworme si covrigi incriptate in forme care si-au pierdut de foarte mult timp, decenta. Dar avem aur...si nu acela de la Rosia Montana. Eu stiu ca femeia trebuie sa fie zeita pe pamant, sa fie demna si hotarata, sa taca si atunci cand in sfarsit vine momentul sa vorbeasca, sa o asculte si aerul. Femeia trebuie sa-i fie aliat barbatului, sa-l indrume, sa-l admire, sa-l adore...nu sa traiasca atat de comod langa un sot, medaliata social prin faptul ca si-a gasit barbat!

               Vad oameni frumosi...rar. Printre talpile murdare, slapii ce noi si tocurile care nu au fost invatate sa asculte...mai vad oameni liberi care se iubesc frumos pe strazi...si asta ma face sa sper.

                Stiu, nu spun nimic nou...doar pentru faptul ca pana acum nu mi-am imaginat ca e atat de grav. Am sperat mereu ca macar unii dintre noi se vor face auziti. Stau acum sa ma intreb daca intr-adevar referendumul e problema noastra? Sau...asa cum spune Puric, faptul ca nu ne cunoastem istoria.
                E plin de dobitoace pe strazi.Oameni desfigurati, manjiti si plini de urmasi. De parca un copil iti rezolva toate pacatele. Creste cu aceeasi nesansa de nu cunoaste ce insemnatate are strada pe care calca, respectul pentru celalalt si in definitiv...imensul de deasupra crestetului sau naiv.

                Caut si eu oameni fantana pentru ca mai apoi sa-mi gasesc izvorul. Caut femei frumoase si demne, elegante si decente, femei care sa imi marcheze ziua prin simpla trecere nestiutoare. Caut barbati cu povesti nemaintalnite, barbati care sa spuna ca au iubit frumos cu parerea de rau in fiinta ca s-a terminat, barbati galanti care iti deschid usa si nu te analizeaza decat subtil. Barbati care nu asteapta totul de la o femeie prea obosita de atata viata. Caut copii curajosi si neobositi, infometati de cunoastere, guralivi si inconstienti. Caut onoare care nu izvoraste din orgoliu si invidie recunoscuta neputincios in fata frumosului. Caut ce stiu ca a fost odata, aici la noi.

             Pentru inscrieri va recomand sa apelati la servicul de public pentru clientii nelinistiti, care cauta dar nu gasesc.Un fel de lost and found de suflete. Va va raspunde o functionara obosita de atata cautat. La semnal apasati tasta 1. Apoi inchideti.
                

              

Ce faci cand nu mai ai ce sa faci?

         Uneori...pe o ploaie ca asta, imi reevaluez existenta. Adevarul e ca am doua capitole pe care le port cu mine ca niste medalii pe piept. Dragoste si cariera. Nu-i rau, as putea spune. Le-am facut pe toate...in ambele cazuri, m-am luptat, am renuntat, m-am resemnat, m-am umilit, tot ce se poate...de la agonie la extaz.
         Sunt situatii cand stii ca merita, sa lupti, sa mai dai o sansa...sunt momente cand ai crede ca nu treci peste o noapte de dorul cuiva, sunt vise pe care nu le concepi neimplinite. Ei bine, n-am acceptat compromisuri de orgoliu. Am incercat...nu sunt eu pana nu epuizez ultima farama de rezistenta.  Si totusi...am descoperit situatii in care nu mai ai ce sa faci.
         Le-ai facut pe toate, cu drag si cu spaima, ai inchis ochii, ai mintit, ai suspinat, ai indurat, ai iertat...si gata. Ai amortit. N-ai renunta...dar nu mai ai arme.
         Ce faci cand nu mai ai ce sa faci? Ca nu ai cu cine si nu ai cum. Oamenii nu sunt facuti dupa felul tau si nici nu au aceleasi asteptari. Sa ne intelegem...am invatat ca oamenii nu reactioneaza ca tine! Dar...tu ramai cu niste asteptari grase si urate care nu te lasa sa dormi si te fac sa te intrebi...mai exista vreo solutie?
       Eu zic asa...sa ne linistim, sa savuram ploaia de afara si sa fim recunoscatori ca avem ce povesti...nu de alta, dar de ce sa te iei prea in serios?
       Ah...si as mai vrea sa adaug doar atat...cand oamenii te pun in situatii in care te intrebi „ce faci cand nu mai ai ce sa faci„...ii lasi in pace, sa faca asa cum vor ei. Nu-i asa? Asa e!

I do promise you that...

      That akward moment when you believe it once again...


           Asta cu promisiunile...nu o sa o invat niciodata. Am luat atat de in serios promisiunile facute de fiecare data incat nefinalizarea lor era o chestiune de viata si de moarte. Oamenii nu fac asta, o promisiune nu mai implica nici onoarea unui cuvant dat nici angajamentul pe care ti l-ai luat in fata unui alt om. Asa ca promit pe rand ca o sa se schimbe, ca o sa respecte un termen, ca vor fi mai buni mai frumosi, convinsi ca de fapt este inspre binele lor. Bullshit. Promisiunile nu mai exista decat in masura in care te pot scoate dintr-o situatie...iar dupa aceea uiti.

            Si uite asa nu reusesti sa evoluezi, ramai tamp in fata unor oameni care nu mai cred...si incepe seria promisiunilor pe care ti le faci tie. De maine...Bullshit nr.2, ca tu pe tine te ierti usor. Iata cum casniciile, iubirile si prieteniile si-au pierdut din importanta cuvantului dat...ca nu le mai sperie nimic.

            Hai ca eu ma duc...sa mai astern cateva promisiuni, in speranta ca oamenii vad, apreciaza,inteleg si invata.


                                                                             

Scrisoare

          Dragii mei,

         Au trecut trei ani. Minunea e ca nu au trecut in zadar. Nu reusesc sa ma mai abtin drept pentru care, am ales sa scriu aici, asta pana site-ul si blogul oficial vor ajunge la o forma finala. Ma intreb acum, cand o iau de la inceput, cati dintre voi mai sunt cititori cu vechime ai fostului blog, dar asta nu cred ca mai conteaza, asteptarile sunt aceleasi.

         N-am spus niciodata, oficial, de ce am renuntat la a mai posta pe un blog care ajunsese sa aiba si 2000 de vizitatori unici pe zi, pentru mine era enorm. Raspunsul este simplu...pentru ca mi-am dorit sa fiu un om simplu. N-as vrea sa considerati acest amanunt ca fiind o lipsa de modestie...imi doream o viata in care sa nu fie rost de complicatii, sa nu mai am dileme si sa nu imi doresc neincetat cu ardoare, raspunsuri. Ei bine, treaba e ca nu se poate. Asta pentru ca nu esti tu cel care hotaraste cum sa fii. Oricat ti-ai renega natura, te trezesti noaptea plangand ca lumea perfecta si simpla pe care ti-ai construit-o nu are nicio legatura cu tine si mai rau ai starnit furtuna din paharul cu apa.

          Au trecut trei ani in care am trecut de la agonie la extaz cu pasi repezi, contrar vietii linistite pe care mi-o doream...si asta pentru ca nu pot sa ma abtin. Dar a fost spumos totul, de povestit...aici, pe indelete. Ma mananca degetele si sufletul, sa ma apuc de scris, sa va spun de toate...asa cum obisnuiam, diferenta e ca le voi trece printr-un nou filtru al maturitatii, la 25 de ani treaba cu viata sta cu totul altfel.

       Well...pana imi linistesc emotiile, pana rezolv frustrarea cu imposibilitatea de a deschide blogul oficial, ne vedem aici, cu acelasi drag si cred eu...povesti mai frumoase.

                                                                                   Cu drag, Ana.