Toti suntem fragili. Oricat de puternici ne-am crede. Ne tradeaza privirile, izbucnirile, tigarile, paharele, pastilele. Toti suntem nemultumiti, chiar si atunci cand suntem fericiti. Suntem singuri, siguri si de cele mai multe ori nesiguri. In esenta... nu avem nevoie de nimic altceva decat de un alt om, ne mintim insa ca ne lipsesc banii, masinile, casele, calatoriile. Si totusi...de ce ai face toate astea singur?
Ne e frica, de noi, de ceilalti, de cei ca noi. Ne credem perfecti, fara greseala, fara rau...si reprosam celuilalt exact ce ne nemultumeste la noi.
Cand te-ai oprit ultima oara? Cand ai crezut ultima data ca asta e bruma de fericire pe care o visai? Cand ti-a placut tristetea? Cand ai fost sincer cu tine ultima oara? Stii cu adevarat ce vrei? De ce stai cu omul de langa tine? Are tot ce tie iti lipseste, nu-i asa? De fapt, e exact oglinda ta...cea pe care poti sa o critici prin lentila relatiei, pentru ca omul iti apartine. Ii pui in carca exact ce porti tu si te simti mai liber, mai bun, te asezi frumos la catedra si astepti sa iti iasa in cale greseala ca sa o poti taxa.
Bai, nu ne apartinem. Traim cu frica dintre noi, ne e frica sa fim singuri, sa fim tristi, sa nu avem bani, sa plangem, sa vorbim, sa tacem, sa fim. Asta ne face slabi, neputinciosi, nedemni.
Esti singur. Si asta nu e un lucru nou, ai putea sa incepi insa te ierti si mai apoi sa iti ceri iertare, sa ii privesti pe ceilalti prin lentila obiectiva a unei vieti in care toti luptam, iubim, obosim. Si nimic nu e gresit. Adu-ti aminte cand ti-ai permis ultima data sa fii om, si incearca. Si priveste-ma ca pe un alt om, sunt la fel de fragila si mi-e tare frica, de tine, de mine cu tine, de mine. Eu te iert, tu ma ierti?
joi, 23 mai 2013
joi, 16 mai 2013
Cum ar fi sa taci?
Viata ar fi cu siguranta mai simpla daca nu ne-am judeca in functie de cuvinte. Frustrarea aia chinuitoare cand nu poti sa comunici, cand nu folosesti cuvintele pe care le simti, cand lucrurile nu se leaga si gura iti este dusman, nimic mai chinuitor.
Incerc de fiecare data sa imi programez gandirea in functie de binele din oameni, de frumos, sa-i accept asa cum sunt, dar ma impiedic de cuvintele lor strambe si la randul meu, ma stric din cuvinte.
Cum ar fi sa ne ascultam cu adevarat si sa intelegem? Fara sa vorbim. Sa vedem cuvintele ca pe un bun de schimb, o concretizare marunta a unui intreg univers. Un noapte buna, te urasc, te iubesc, mi-e dor de tine...simplu si la obiect si rar...in rest, sa fim atenti la ce simtim.
Poate ca uneori e intr-adevar mai bine sa taci. Ne-am obosit gurile pe degeaba vieti intregi in care am spus mai nimic..si uneori intalnesti oameni langa care trebuie sa taci ca sa poti sa le asculti tacerea. Dar ne sperie asta...avem probleme de comunicare verbala, cand de fapt lucrurile care conteaza cu adevarat n-au nevoie de sunete, scoase de o gura care a spus de prea multe ori te iubesc, adio si buna dimineata, crezand prost ca spune adevarul.
As vrea sa fiu mai atenta la ceea ce simt fata de un om ca sa inteleg cu adevarat de ce am nevoie de el, as vrea sa pot sa fiu mai atenta la reactiile sale in loc sa stau sa ma intreb daca e adevar sau minciuna ce spune.
Ascultam cantece care ne spun exact cum sta treaba cu ce simtim si ne mai si minunam cum se potriveste versul ala, le postam pe facebook ca sa ne facem intelesi de cutarica care tace...ca nu mai stie ce sa spuna, pentru ca nici el habar nu are de fapt de ce taci.
Am spus dintotdeauna, o situatie se poate rezolva daca te duci si spui brutal si exact, ce simti...dar nu m-am gandit niciodata ce faci dupa aceea. Ei bine...poate ca cel mai bine ar fi sa taci, sa asculti respiratia omului drag cand doarme, suspinele cand te iubeste dar mai mult...sa asculti tacerea atunci cand e prea fericit sau prea trist ca sa isi mai poata gasi cuvintele potrivite.
In rest...taci, fii mai atent la ceea ce simti si invata sa il descoperi pe cel de langa tine, atunci cand nu conteaza cuvintele. Si lasa prostia cu „noi nu comunicam„...ca 90 % din viata ta nu ai spus nimic important.
Incerc de fiecare data sa imi programez gandirea in functie de binele din oameni, de frumos, sa-i accept asa cum sunt, dar ma impiedic de cuvintele lor strambe si la randul meu, ma stric din cuvinte.
Cum ar fi sa ne ascultam cu adevarat si sa intelegem? Fara sa vorbim. Sa vedem cuvintele ca pe un bun de schimb, o concretizare marunta a unui intreg univers. Un noapte buna, te urasc, te iubesc, mi-e dor de tine...simplu si la obiect si rar...in rest, sa fim atenti la ce simtim.
Poate ca uneori e intr-adevar mai bine sa taci. Ne-am obosit gurile pe degeaba vieti intregi in care am spus mai nimic..si uneori intalnesti oameni langa care trebuie sa taci ca sa poti sa le asculti tacerea. Dar ne sperie asta...avem probleme de comunicare verbala, cand de fapt lucrurile care conteaza cu adevarat n-au nevoie de sunete, scoase de o gura care a spus de prea multe ori te iubesc, adio si buna dimineata, crezand prost ca spune adevarul.
As vrea sa fiu mai atenta la ceea ce simt fata de un om ca sa inteleg cu adevarat de ce am nevoie de el, as vrea sa pot sa fiu mai atenta la reactiile sale in loc sa stau sa ma intreb daca e adevar sau minciuna ce spune.
Ascultam cantece care ne spun exact cum sta treaba cu ce simtim si ne mai si minunam cum se potriveste versul ala, le postam pe facebook ca sa ne facem intelesi de cutarica care tace...ca nu mai stie ce sa spuna, pentru ca nici el habar nu are de fapt de ce taci.
Am spus dintotdeauna, o situatie se poate rezolva daca te duci si spui brutal si exact, ce simti...dar nu m-am gandit niciodata ce faci dupa aceea. Ei bine...poate ca cel mai bine ar fi sa taci, sa asculti respiratia omului drag cand doarme, suspinele cand te iubeste dar mai mult...sa asculti tacerea atunci cand e prea fericit sau prea trist ca sa isi mai poata gasi cuvintele potrivite.
In rest...taci, fii mai atent la ceea ce simti si invata sa il descoperi pe cel de langa tine, atunci cand nu conteaza cuvintele. Si lasa prostia cu „noi nu comunicam„...ca 90 % din viata ta nu ai spus nimic important.
marți, 7 mai 2013
Un car de fericire sau pietrele de cer
Gafai. Muschi incordati si saliva uscata. Ti-e deja in reflex sa tragi la un jug pe care il crezi al tau. Tragi dupa tine, parinti, copii, straini, greseli ...si bucuriile ti le tragi dupa tine. Si la un moment dat, unii coboara, altii urla ca nu i-ai dus unde trebuia, altii isi infing coltul degetului intre genele tale si iti soptesc firesc sa-ti vezi de treaba ta...
Sunt oameni care trag, sunt oameni care se lasa purtati, sunt oameni care observa de pe marginea drumului iar concluzia e mai mereu nesatisfacatoare.Aia pe care i-ai purtat, se dau jos,isi vad de un alt drum...din mers iti vine sa iei o piatra si sa o arunci in cer...poarta-ti crucea ti se striga inapoi...da bai, asta nu-i crucea mea!
Sunt oameni care trag, sunt oameni care se lasa purtati, sunt oameni care observa de pe marginea drumului iar concluzia e mai mereu nesatisfacatoare.Aia pe care i-ai purtat, se dau jos,isi vad de un alt drum...din mers iti vine sa iei o piatra si sa o arunci in cer...poarta-ti crucea ti se striga inapoi...da bai, asta nu-i crucea mea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)