Femeia care se imbraca cu povesti

Hai ca nu e o postare de fetita, poate e mai mult pentru barbati ce scriu acum, dar fetele sunt binevenite sa imi dea dreptate.

De cate ori deschid sifonierul se revarsa amintiri la picioarele mele. De cele mai multe ori cand aleg cu ce se ma imbrac, primeaza amintirile pe care le am cu anumite haine si incerc sa le respect sensul in viata mea, potrivind amintirea in functie de cat de previzibila e ziua care incepe.

Astfel, ma intalnesc in fiecare dimineata cu rochii ravasitoare in care m-am simtit zeita pe pamant si care stiu ca in urma lor au lasat dare de vorbe soptite si ochi risipitori. Mai exista in sifonierul meu rochii care mi-au marcat cariera, care au urcat pe scene stralucitoare si pe care cu grija le tin si azi, crezand cu toata fiinta mea ca o sa le mai vina timpul.

Am o rochie pe care mama a crosetat-o in drum spre Chisinau, timp de vreo 8 ore fara oprire, si care azi, la 14 ani de la facerea ei, se muleaza perfect pe corpul de copil usor transformat. Am castigat atunci in acea rochie un concurs important...dar rochia isi scrie mai departe povestea.

Mai exista rochii care impun respect, rochii in care negociez contracte, rochii de prima intalnire, rochii de despartire, rochii de nunta si rochii de inmormantare ( astea au un sertar separat).

Dar dupa cum v-ati dat seama nu despre forma lor concreta e vorba ci despre schimbarile majore pe care le-au adus in viata mea. Sunt absolut sigura ca o femeie poate schimba hotarator drumul ei in viata purtand cu atitudine rochia potrivita.

Astfel, momentul inevitabil in care imi deschid dulapul e o cutie a Pandorei in care am inchis umeri goi, saruturi furate, imbratisari, oameni pe care i-am iubit, nopti tarzi, alunecari pasionale, toate pastrate de rochii care in momentul in care au cazut de pe mine au facut-o doar pentru ca si-au incheiat misiunea.

Le respect atat de mult povestea scrisa incat le aleg cu bagare de seama, nu dorindu-mi sa rescriu o amintire ci sa le mai acord o pagina goala e vietii mele in care sa isi scrie cu pasiune dorinta.

Uneori am impresia ca dantelurile, voalurile, croiul impecabil sau decolteul adanc al unei rochii are fiinta proprie si spune in locul meu, tot ce n-am eu curaj sa spun.

Ma duc sa ma imbrac acum...incepe o noua poveste si nu stiu ce sa aleg, amintirea unui drum spre Viena, rochia care vorbeste prea mult sau rochia care tace cuminte si misterios.

De ce rochii? Pentru ca sunt unul dintre atuurile femeilor de pretutindeni, pentru ca sunt lungi, scurte, medii, in clos, stramte, bufante, largi, innebunitoare, magulitoare si mai presus de toate...se dau jos cu un singur gest.

Foame

N-am cunoscut nicicand un sentiment mai umilitor, mai terifiant ca foamea. 

S-a intamplat insa, in urma cu cativa ani sa fiu privata de alimente, timp de o saptamana din pricina unei conditii medicale. Biscuiti, lapte, branza, dupa doar doua zile de apa si ceai, mi se pareau minuni pe pamant.

Golul din stomac, capul confuz, corpul speriat dar mai presus de toate, tradatorul absolut, sufletul...care cerea o gura de orice. Visam mancare, mirosurile din spital aduceau fripturi aburinde si cartofi rasfatati in unt, as fi putut sa ucid atunci pentru o portie de mancare, dar calaul meu aducea doar ceai, rece.

M-am rugat atunci la sfinti ai foamei care au rezistat, mi-am inchipuit ca lupt pentru un tel concret si ca aceasta greva a foamei era din dorinta de dreptate. In zadar, dupa 5 zile am mancat bucata de branza acra de parca era ambrozie, cu ambele maini am prins si i-am dat sufletului ce cerea. 

Azi, pofta mea de biscuiti de atunci imi lasa aceeasi senzatie de neputinta cand imi lipseste un om. Azi, gustul nedreptatii imi raceste gura ca ceaiul anost pe care il primeam drept masa. Tot azi, cand gresesc, stomacul meu refuza mancare ca un fel de aducere aminte sub forma de pedeapsa.

Insa pot sa mananc cu aceeasi indiferenta. Pot sa condamn la fel de usor un om care a furat de foamea copiilor lui. Sunt aceeasi bruta, care traieste linistit cu gandul ca o burta ghiftuita e o solutie mereu bine primita.

Ba mai mult, vanitatea mea se declara si ea multumita la gandul ca am trecut amandoua prin foame si atunci imi zic in gand...sa fie primit!

As vrea sa fiu mai mult de atat. As vrea sa pot sa imi inving somnul, foamea si nevoia de afectiune, as vrea sa iau lipsurile ca pe o intamplare fireasca si sa cred ca in mine e esenta tare de om care a inteles.

Ma conectez la perfuzia unei lumi care bea, mananca, face sex, copii, si uneori...rar, se mai minuneaza. O lume care imi bate sanatos pe umar si imi spune intre un ragait si un scobit : noi sa fim sanatosi!

Si atunci merg mai departe, cu nimic mai vrednica, crezand ca am inteles cum foamea a ramas in mine iar eu sunt la fel de nesatula.

Un biscuite careva?